Ca în fiecare an, pe 1 Decembrie ne amintim cât de dragă ne este România şi ne străbate fiorul patriotic de mai-mai să ne taie respiraţia. Mie azi mi-au tăiat respiraţia vântul şi ploaia, căutând două ore un mijloc de transport spre serviciu. În Bucureşti, capitala României.
România este ţara mea în care nimic nu funcţionează, în care legile se fac şi se desfac, asta în cazul în care nu sunt votate din greşeală, în care îmi depun declaraţii pentru un venit zero, în care primesc o factură de plată mai multe luni pe care scrie zero lei, în care merg cu un spray pentru câini în geantă, în care şoferii de autobuz refuză sa-mi spună ce traseu au, în care producătorii autohtoni de roşii spaniole şi de struguri turceşti nu plătesc impozite şi te mai şi fură la cântar, în care nu poţi urca în taxi dacă n-ai mărunt, în care funcţionarii de la ghişee te tratează cu sictir, iar infirmierele de la spital au cel puţin aere de conferenţiar universitar dacă nu le dai şpagă, în care consumul de produse de igienă este printre cele mai reduse din Europa, în care sportul naţional pare a fi spartul seminţelor, în care punem termopane la monumentele istorice, în care ne e greu să cumpărăm o carte, ca să nu mai vorbim de un cd sau dvd original, că n-are rost, suntem piraţi din născare, în care străzile se spală doar pe mijloc iar maşinile te claxonează pe trotuar (trotuarul pe care vecinii de bloc aruncă tocăniţa ca să hrănească pisicile şi câinii)...
Cu zece ani în urmă, stăteam cu un prieten în bucătărie şi ascultam Balada lui Porumbescu. Avea ochii în lacrimi şi-mi spunea cât o să-i lipsească ţara asta. Urma să plece în Canada. În zece ani şi-a făcut o carieră, e mulţumit de viaţa lui, mai tânjeşte după România, dar vine în vacanţă. Vara trecută m-a întrebat unde mă văd eu în România peste cinci ani. Am ridicat din umeri. Mi-a spus: Fa ceva acum, cit mai poti... fie si o fuga...fugi cu surle si trimbite sa te pozeze lumea in elanul tau... Fugi deistorie sa nu te ...inghita... Fugi sa ajungi pe scena inainte sa porneasca flashul.
Nu ma intrebati de ce m-am intors acum trei ani în România. Poate pentru că mi se urâse să mă regăsesc singură în faţa bradului, cu foie gras şi buche în loc de sarmale şi cârnaţi. Între timp am îmbătrânit, sarmale şi cârnaţi pot doar gusta, iar în faţa bradului tot singură o să fiu, voi sărbători prin muncă.
Cu cât îţi doreşti mai mult un lucru, cu atât te dezamăgeşte mai mult. Aşa cum am visat eu patru la România şi m-a dezamăgit complet la sosire. În august i-am mai dat o şansă de un an României. Şi spuneam atunci, ultimul stinge lumina!
Ştiţi, eu i-am mai dat o şansă! Mi-e teamă că ea n-o să-mi dea niciuna şi va trebui să străbat nişte mii de kilometri ca să ascult Balada cu ochii plânşi de dor şi drag, dar măcar fără sentimentul inutilităţii şi al umilinţelor zilnice. Cu siguranţă prefer România de la distanţă! E un fel de patriotism şi ăsta. Dacă mai stau mult o să ajung s-o detest!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu