Nichita era Berbec

Azi Nichita ar fi împlinit 78 de ani. Vorbesc de el fără formule de politeţe, e ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă. Dar oricum, era berbec, asta e senzaţia mea când întâlnesc berbeci.
Să cântăm un cântec de-al lui Alifantis? Care? Spuneţi voi, ce să alegem mai întâi. Că toate, toate-s frumoase. Ei, asta, cea mai soft, dar într-o variantă mai şmecheră.

Mic tratat de şmecherie

Azi e aşa: de azi dimineaţă public comentarii pe Pandoras în care cel puţin 50 de oameni, ce spun eu 50, cel putin 75 de oameni dau cu pietre tare. Pentru simplul fapt ca m-a indignat o smeherie. Nu i-am numărat pe cei care mă făceau proastă. Am luat-o pentro o greşeală care nu a fost a mea. Şi o iau în continuare.
Acu, voi ăştia care mă ştiţi mai binişor, nu de pe blog, majoritatea ma cunoaşteţi, ştiţi şi că iau foc la nedreptate. Luasem şi eu atitudine şi uite, am devenit caz de studiat la facultate, despre cum nu-şi verifică jurnaliştii sursele. Era un joc de-a măsurat muşchii şi şmecheria, despre care eu nu ştiam şi eu vorbeam de principii. Deontologie, chestii.... ar trebui să-mi vină să râd, dar nu-mi vine. Îmi amintesc că trăiesc în România, ţară de şmecheri.

De prin taxi

Ştiţi şi voi cum e în taxi, nu-ţi alegi muzica. Uneori nimereşti manele, alteori muzică de nuntă (sau petrecere, cum vreţi voi), de cele mai multe ori house şi arareori... muzică.Am ajuns acasă după George Michael şi Shivaree mirată că nu am întrebat şoferul ce post ascultă. Mi-am dat seama că nu am întrebat pentru că nu ascult radio. Cu toate astea, a trecut ceva timp de la ultimul George Michael. Hai sa cântăm people, you can never change the way they feel

U got to get yourself together

Păcat de ziua asta frumoasa, si-a spus când toate, parcă toate i se strânseseră în glezne. A întors capul spre drepta, s-a uitat la soare şi a dat drumul la muzică.
Zâmbea în sinea ei, pentru că nimeni nu ştia la ce se gândeşte. Nor radioactiv? Vanga? Război pe Marte în 3035? Bahrain? Berlusconi? A sunat cineva la contabilitate? Virează ăştia banii? Azi nu, le trebuie 100.000. De euro.
Hai mă, Bono e în căşti. Iar la vară o să te urci în maşină vineri seara, pe la 8 şi ceva, o să fii în Vamă undeva după miezul nopţii şi sâmbătă şi duminică o să ai doar mare şi nisip şi soare şi scoici şi mare şi prosop şi-o să aculţi în maşină nişte cd-uri pe care ţi le faci special cu U2 şi Red Hot şi să lălăiiiiiiiii, în drum spre mare

Să mai încerce!

Vă anunţ de pe acum, şansele ca primăvara asta să mă enerveze sunt maxime. Am făcut un pas spre ea, am stat cât să fumez o ţigară pe prima bancă cum te uiţi spre Casa Presei. Mi-a bătut un pic soarele în gene, dar asta nu înseamnă că ne-am împrietenit. Să mai încerce!
Iată şi o muzică. De prima zi cu soare-n gene! Aşa-i că n-o ştiaţi?

Prăfuit de timp

Am găsit prin sertare un text prăfuit de timp şi întâmplări.

Despre iertare şi împăcare

Nu ştiu dacă ai auzit sau ai ascultat ce ţi-am spus până acum. Am ezitat mult să mă apuc de scris. Mi-am luat inima în dinţi şi scriu, ca să-mi schimb gândurile cu care mă trezesc şi cu care adorm. Încerc să depăşesc stadiul de neîncredere sau de inutilitate a exprimării. Sunt aproape sigură că nu-mi pare rău că am scris, că scriu, chiar dacă la tine a ajuns prea puţin sau nu o să ajungă nimic.
M-a salvat şi m-a liniştit săptămâna trecută Steinhardt. A avut acelaşi efect ca Liiceanu. Sunt cărţi pe care le ţii la capul patului aşa cum ţii antidepresivele în sertar. Le deschizi când simţi că ai nevoie. Mi-a dat teme de gândire şi mi-a luminat un pic negura, a inceput să mă împace cu mine, cu lumea şi cu tine.
Nu apa sărată mi-a spălat jegul din suflet, ci o rază de înţelepciune venită de sus.
M-a frământat mult încercarea de a fi dură şi intransigentă, de a nu ierta, de a da ochi penru ochi şi dinte pentru dinte. Am ajuns însă să accept că sunt aşa cum sunt, iar dacă oamenii văd în iertare un semn de prostie, în bunătate, slăbiciune şi în toleranţă şi încredere, irealism, fie!

7

Azi mă gândesc mai mult decât în alte zile. Cum ar fi să-mi mai ceară o ţigară? Sau să-mi spună că nu-i place conturul ăla la buze, e prea închis, să ameninţe că se duce să-i tragă ăluia o bătaie dacă mă mai supără, să bem un pahar de vin noi doi, că n-avem ce face cu pocaitii aia... Cum ar fi să nu mi se mai oprească ochii în fotoliul gol, când intru în casă?
N-am plâns în hohote niciodată. Mi s-au umplut doar molcolm ochii de lacrimi şi-am zâmbit amar şi resemnat. Dar nu pot să nu zâmbesc, pentru că asta a fost, zâmbet şi voie bună. Şi ştiu că dragostea aia nu o să mai vină de nicăieri, niciodată.
Dacă citesc ceva fete postarea asta, le doresc să aibă parte de câtă dragoste şi înţelegere am avut eu. Iar băieţilor, care vor fi sau sunt taţi de fete, să fie iubiţi măcar pe jumătate din cât l-am iubit eu.
Azi nu cânt nimic de jale, ci primul cântec pe care l-am învăţat de la tata