Nimicuri

Nu ma poate încerca nimic, niciun sentiment. Doar fizic, mi se ridică o mare greaţă, care mă sufocă. Privirea care îmi iscodeşte cu ură şi lipsă de bun simţ lucrurile îmi devine străină. Avea dreptate când spunea, am aşeptat prea mult şi-acum nu îmi mai doresc nimic. Decât linişte. Deşi nimicuri, unii oameni din viaţa noastră dor. Ultima postare pe blogul ăsta. Nimicurile nu mă lasă să trăiesc.

Dor de scris

Demult nu mai scrisesem. Uitasem parca cum e. Uitasem. Şi nu-mi pot aminti. Nici cum e sa scrii, nici cum e să zâmbeşti. Să lăsăm de-o parte, zic, un hohot de râs, din toată inima. Inima e prea ocupată. Luptă să bată. Aveam doar o întrebare, retorică, tu ce faci când nimicul se tranformă în scrum? Şi încă una, şi mai retorică. De ce sunt oameni care te lovesc până la nefiinţă şi continuă să te lovească, chiar şi în nefiinţă?