Prăfuit de timp

Am găsit prin sertare un text prăfuit de timp şi întâmplări.

Despre iertare şi împăcare

Nu ştiu dacă ai auzit sau ai ascultat ce ţi-am spus până acum. Am ezitat mult să mă apuc de scris. Mi-am luat inima în dinţi şi scriu, ca să-mi schimb gândurile cu care mă trezesc şi cu care adorm. Încerc să depăşesc stadiul de neîncredere sau de inutilitate a exprimării. Sunt aproape sigură că nu-mi pare rău că am scris, că scriu, chiar dacă la tine a ajuns prea puţin sau nu o să ajungă nimic.
M-a salvat şi m-a liniştit săptămâna trecută Steinhardt. A avut acelaşi efect ca Liiceanu. Sunt cărţi pe care le ţii la capul patului aşa cum ţii antidepresivele în sertar. Le deschizi când simţi că ai nevoie. Mi-a dat teme de gândire şi mi-a luminat un pic negura, a inceput să mă împace cu mine, cu lumea şi cu tine.
Nu apa sărată mi-a spălat jegul din suflet, ci o rază de înţelepciune venită de sus.
M-a frământat mult încercarea de a fi dură şi intransigentă, de a nu ierta, de a da ochi penru ochi şi dinte pentru dinte. Am ajuns însă să accept că sunt aşa cum sunt, iar dacă oamenii văd în iertare un semn de prostie, în bunătate, slăbiciune şi în toleranţă şi încredere, irealism, fie!

Mi-a fost însă nespus de preţios un text despre iertare. Dacă o să vrei vreodată, o să ţi-l dau să-l citeşti. Spune că iertarea, în sens creştin, e nulă fără uitare. Să ierţi, dar să şi uiţi, asta contează. Steihardt nu e numai despre creştinism, cred eu. E unul dintre cei mai buni terapeuţi. Ajută să te poziţionezi faţă de tine, faţă de lume şi, da, face viaţa mai uşoară. M-a liniştit să înţeleg că nu-i obligatoriu să urăşti. Cum să nu iubeşti pe cineva care te învaţă că iubind, treci mai uşor peste starea de rău! Am invăţat să mă iert, să nu mă mai judec aşa aspru. Cât de importantă e iertarea de sine!
N-am să arunc cu noroi în tine. E ca şi cum aş arunca cu noroi în mine. Mi-a fost greu, ştii, îmi este greu, dar mă gândesc uneori că, de pe înăţimea valului tău, ar fi fost greu să te uiţi în jos, este greu. Şi nu vreau să cred că ai făcut să mă doară premeditat. Da, întâmplarea a făcut să sari direct în braţele altei femei. Doare la nivel relaţie bărbat-femeie. La nivel omenesc, trec peste neputinţa ta de a recunoaşte lucrul ăsta. E incă o piatră, pe care o car după mine, zi de zi.
Mă uit aşa, la ce scrii tu de vreo săptămână şi văd că te frământă iar ceva. Nu te mânia pe mine, toti spunem că n-avem nevoie de milă, dar de fapt, mila e unul dintre cele mai umane sentimente. Mi-e milă de frământările tale, aşa cum mi-a fost milă de durerea ta în prima zi când te-am mângâiat pe tâmple şi mi-e milă când simt că te simţi stingher în lume. Aşa te-am simţit eu, stingher, însingurat în tine uneori, cu voinţă însă de a ieşi în afară. M-am întrebat de multe ori dacă aşa ai fost tu mereu, jumătate înăuntru, jumătate afară. Uită-te la pozele cu tine şi la privirea ta absentă, altundeva, mereu departe. Şi când priveşti la obiectiv ochii tăi sunt altundeva. Tu ce vorbeşti cu tine, când eşti cu tine?
Iartă-te şi iubeşte-te şi împacă-te cu tine! Tot ţipi că nu vrei să te schimbi! Nu te schimba, poziţionează-te în centrul universului dacă vrei, dar încearcă să nu uiţi că în jurul tau gravitează alte universuri mai mici, care se numesc tot oameni – asta nu e morală creştină să ştii, pentru că la carte spune să te iubeşti pe tine, dar mai întâi să-i iubeşti pe toţi ceilalţi, tu să rămâi la urmă.
Mă întrebai odată de unde vin eu! Vin şi eu dintr-o lume a mea, în care cred în cuvinte, în vorbe bune, în oameni. Într-o lume în care mi-am proclamat public neîncredera, dar m-am trezit avand încredere şi mi-am dat seama că în zadar încerc, sunt lucruri cu care probabil ne-am născut.
Am obosit! Uneori mă dor şi mâinile şi-mi doresc să-mi pot sprijini obrazul într-un căuş de palmă cu suflet!