Azi mă gândesc mai mult decât în alte zile. Cum ar fi să-mi mai ceară o ţigară? Sau să-mi spună că nu-i place conturul ăla la buze, e prea închis, să ameninţe că se duce să-i tragă ăluia o bătaie dacă mă mai supără, să bem un pahar de vin noi doi, că n-avem ce face cu pocaitii aia... Cum ar fi să nu mi se mai oprească ochii în fotoliul gol, când intru în casă?
N-am plâns în hohote niciodată. Mi s-au umplut doar molcolm ochii de lacrimi şi-am zâmbit amar şi resemnat. Dar nu pot să nu zâmbesc, pentru că asta a fost, zâmbet şi voie bună. Şi ştiu că dragostea aia nu o să mai vină de nicăieri, niciodată.
Dacă citesc ceva fete postarea asta, le doresc să aibă parte de câtă dragoste şi înţelegere am avut eu. Iar băieţilor, care vor fi sau sunt taţi de fete, să fie iubiţi măcar pe jumătate din cât l-am iubit eu.
Azi nu cânt nimic de jale, ci primul cântec pe care l-am învăţat de la tata
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu