Mi-e dor uneori să-mi fie dor, că nu-mi ajunge dorul cât există.
Şi ţi-aş vorbi de stele, de planete, de curcubee, licurici, gărgăriţe şi toate fiinţele mici şi mari, care mai de care mai delicate şi plăpânde. Şi-apoi de nişte ştiri, desigur.
Mi-e dor să le fac loc în zâmbet, lucrurilor delicate şi plăpânde. Aş sta un curcubeu întreg plimbându-mi pe degete şi în palme o gărgăriţă. Şi la capătul curcubeului, aş agăţa un greiere. L-ar legăna vântul şi ar cânta şi-aşa mi-aş aminti, din când în când, cum e să-mi fie dor.
Mi-e dor de o cea mai frumoasă zi, de un zâmbet tâmp cu ochii la telefonul pe care abia l-am închis, să alerg spre casă, să pun repede ceva pe foc, la foc mare, repede, să trec repede la duş, să-mi usuc repede repede părul, să-mi dau rapid cu parfum, să se mai piardă mirosul să mă dau şi cu lac pe unghii şi-apoi să-mi amintesc că nu mai am ţigări, să ating telefonul cu un deget şi să sun la ultimul număr apelat: Ştii, nu mai am ţigări. Tu ce mai faci? De-o planetă nu te-am auzit. Şi să vorbim pe speaker până ajungi.
Mi-era dor să-mi fie dor. Şi-am vrut să văd dacă mai pot, dacă mai ştiu. Da. Încă da.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu