Ce altceva?

Am terminat greu de citit "Întâlnire cu un necunoscut" a lui Liiceanu. La ultimele trei pagini am adormit cu cartea în mână. Da, recunosc, nu ştiu cum a ajuns pe măsuţă şi nici cum s-a stins lumina! Am citit în hopuri, pentru că mereu cădeam pe gânduri. Şi rumegam. După care n-am prea mai avut chef de scris. Zău, după ce-am citit asta am simţit că nu mai am nimic de spus! Motiv pentru care îmi şi vine în cap mereu reclama Nespresso! What else?
Bine, ar fi trebuit să mai subliniez câte ceva. Dar ce, toată cartea? Oricum o s-o recitesc!

Ciudat sentimentul că nu mai pot scrie, pentru că după ce am citit "Uşa interzisă" mi-a venit cheful de scris! Şi curajul! Şi chiar am scris în perioada aia!

Acum... nu ştiu. Mi-au rămas însă în minte trei lucruri, pe care o să le citez din memorie, căci dacă iau cartea de pe măsuţa de la capul patului, mă apuc iar de citit, mă inhib şi nu mai scriu.

Zice că tot certându-ne cu oamenii în gând, ajungem să-i urâm. Mi-am asumat-o! N-am încercat un sentiment de ură profundă faţă de cineva, dar, după prea multe certuri în gând, s-a uscat şi mi-a căzut omul de la suflet. Şi, dacă mi-e prea greu să vorbesc scriu! Desigur, un feed-back la cald, o privire, un gest sunt mult mai de folos în certurile cu tine decât scrisul, rămas de multe ori fără ecou. Dar faţă de certurile în gând... Când nu mai scriu, nu mai eşti! Nu te usca, agaţă-mi-te de suflet să nu cazi şi citeşte, chiar şi când te cert!

Şi... purtăm cu noi responsabiltatea stării celuilalt. Ştiţi, cum suntem noi trişti când ei sunt trişti şi devenim şi mai trişti când încercăm să le smulgem un zâmbet şi nu reuşim! Când îi întrebăm ce ai?, de ce eşti suparat?, ce s-a întâmplat?, pot să fac ceva? şi soarele iese sau intră în noi în funcţie de cum reuşim să alinăm tristeţea. Mai ţineţi voi minte cum e să-ţi răspundă nu ştiu ce am, nu, nu poţi face nimic şi de-odată coboară vina peste noi şi ne simţim noi responsabili? Pentru că noi ar trebui să putem face ceva! Deci suntem trişti pentru că ei sunt trişti, pentru că noi suntem trişti, pentru că ei sunt trişti and so go on! Şi parcă bucuria nu-i chiar aşa contagioasă şi transmisibilă.

Câţi ani ne trebuie ca să reuşim "să ne dăm" sufletul? Zeci de ani, spune Liiceanu, în care trebuie mai întâi să facem pace cu noi, pentru ca mai apoi să putem da.

Pace din aia în care avem răspunsul la întrebarea ce ai şi nici nu ne mai certăm în gând cu nimeni? Senin? Vrei un colţ de senin? Îl vrei pe tot?