Realaţia mea cu divinitatea a cunoscut până acum trei momente aş putea să le spun de revelaţie. Unul dintre ele este legat de Papa Ioan-Paul al II-lea.
Dar să o luăm încet. Unul a fost de curând, într-un sfârşit de lume, când mă rugam să nu mai fie greu şi nici urât mi s-a deschis o uşă. Al doilea s-a întâmplat când am fost să dorm la mănăstire. Vorbisem eu cu maicile de la Moldoviţa că trec pe la ele şi rămân o noapte. M-am tot frământat cum o să fac cu ţigările şi mă vedeam fofilându-mă până la poartă să trag două fumuri. Ei bine, din momentul în care am intrat pe poarta mănăstirii şi până am plecat, a durat o zi, totuşi, nu am simţit nevoia să fumez. Başca, seara, la culcare, maicile mi-au dat o Psaltire, care s-a deschis fix la Psalmul 90, unul dintre preferaţii mei.
Cât despre Jean-Paul deux, cum îl alint eu, a fost aşa.
Eram la Roma, la o lună după ce murise. Luasem oraşul la picior, cu o hartă în mână, am ajuns la Sfântul Petru, dar am renunţat să stau la coada de intrare la Vatican. Am intrat însă în galeria cu mormintele papilor. Nu ţin minte nimic, nu prea vedeam, mergeam în virtutea inerţiei. La un moment dat m-am oprit pur şi simplu şi am citit, era mormântul lui. Erau mai multe candele aprinse şi două buchete de crini. Nu ştiu ce m-a traversat din cap până în picioare. Nu ştiu!
"Nu vă fie teamă!" şi "Iubiţi-vă!", astea sunt lucrurile care îmi vin în minte când mă gândesc la papa Ioan-Paul al II-lea. Parcă nu avem dreptul să ne fie teamă, când ştim că de sus veghează asupra noastră şi trebuie să înfruntăm totul cu încrederea că va fi bine. Şi mă gândesc la cât de greu este să urăşti, când mult mai uşor e să iubeşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu