Îl iubesc pe Roberto Benigni. De când l-am văzut prima oară, mult înainte de La Vita e Bella. Îi iubesc nebunia, îi iubesc starea, îi iubesc surâsul.
Am nimerit în seara asta peste Tigrul şi zăpada, prezentat ca o comedie la Pro Cinema. Pe lângă faptul că nu e comedie, dacă te uiţi la el cu sufletul, te atinge... cum numai o poveste de dragoste atinge. Nu citi recenziile filmului, critica l-a desfiintat. Americanii, în special, care s-au săturat de inocentul Benigni.
Dar Beningni, care e cu totul în filmele lui şi care nici în fime nu poate iubo decât o singură femeie e, de-aia şi-o ia pe cea de acasă, e... impresionant. Şi-aici clatin din cap, ridic umerii şi-ţi arăt palmele.
Să nu uităm, zic, replica "Dar eu, uite, mă bucur că m-am născut. Îmi place să fiu. Sunt sigur că şi după ce mor o să-mi amintesc cum era când eram viu".
Plus futilităţi din astea, numai bune pentru femeile plângăcioase sâmbătă seara cum ar fi "dacă moare ea... puteţi să strâgeţi cerul într-un sul şi să-l urcaţi într-un camion".
Cred că îl găsiţi pe net, titlul original La Tigre e La Neve. Si daca aveti un frison când o găseşte pe patul de spital şi-i vorbeşte ca şi cum ar fi vie, deşi noi suntem siguri că e moartă, să ştiţi că şi mie mi s-a întâmplat.
Pus totul pe muzica asta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu