Îmi vine uneori să iau cerul în braţe şi să îl strâng tare. Să-mi năclăiesc mâinile în nori şi să strâng în pumni albastrul, până mi se prelinge printre degete.
Alteori, mi-e străin şi neînţeles orizontul, închid ochii să nu mai văd lumina.
Câteodată mi-e ciudă pe stropii de ploaie.
De obicei, mă obosesc stelele, când le număr.
Adeseori îi zâmbesc complice lunii.
Mai mereu scrâşnesc din soare.
Întotdeauna e un cer mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu